Încrederea unui copil nu apare brusc.
Nu vine într-o zi anume și nu se naște dintr-o singură laudă.
Ea se construiește încet, din felul în care îi răspunzi atunci când greșește, când plânge, când se teme, când spune adevărul sau când nu reușește.

Copiii cresc din răspunsuri, nu din intenții.

De multe ori, părinții fac tot ce pot mai bine. Iubesc, protejează, oferă. Și totuși, fără să-și dea seama, printr-un cuvânt spus în grabă sau printr-o reacție dură, pot fisura exact ceea ce își doresc cel mai mult pentru copilul lor: încrederea de sine.

În situațiile vitale, copilul nu caută soluții perfecte.
Caută siguranță.

Când un copil greșește și aude:
„Iar ai făcut-o.”
învață să se teamă de încercare.

Când aude:
„Hai să vedem cum reparăm.”
învață că greșeala nu îl definește.

Când plânge și i se spune:
„Nu e nimic.”
învață să-și ascundă emoțiile.

Când aude:
„Sunt aici.”
învață că emoțiile lui au loc și sens.

Aici se face diferența dintre un copil care tace și un copil care are curaj să vorbească.
Dintre un copil care se micșorează și unul care crește drept.

Încrederea nu se construiește din control, ci din prezență.
Nu din etichete, ci din explicații.
Nu din frică, ci din direcție.

Vocea părintelui devine, în timp, vocea interioară a copilului.
Felul în care îi vorbești azi va fi felul în care își va vorbi mâine sieși.

De aceea, răspunsurile contează mai mult decât corectările.
Tonul contează mai mult decât regula.
Calmul contează mai mult decât perfecțiunea.

Un copil sigur pe sine nu este copilul care nu greșește.
Este copilul care știe că, atunci când greșește, nu pierde iubirea, sprijinul și locul lui.

Educația adevărată începe exact aici:
în felul în care alegi să răspunzi atunci când contează cu adevărat.