Diminețile copilăriei noastre nu erau perfecte. Se grăbea lumea în jurul nostru — părinți obosiți, drum lung spre muncă, responsabilități, lipsa timpului. Și în tot acest iureș, poate că am auzit și noi replici aruncate „din mers”, cu voce ridicată sau cu nerăbdare în glas.

Astăzi, ca adulți, știm deja: cât din aceste replici ne-au rănit.
Nu pentru că părinții noștri ne-ar fi dorit vreun rău, ci pentru că nu aveau reperele, răgazul și instrumentele pe care le avem noi.

Ei trăiau graba. Noi trăim consecințele.

„Grăbește-te odată!”
„Nu mai plânge.”
„Dacă nu vrei, rămâi singur. Eu plec.”
„Uite la alți copii cât sunt de cuminți.”
„Nu am timp pentru mofturi.”

Pentru noi, erau doar cuvinte grele. Pentru ei, erau doar dimineți prea scurte.

Adevărul este că aceste replici au durut.
Au rămas acolo, în memoria noastră afectivă, ca niște semne discrete ale grabei de altădată.

Dar iată vestea cea bună:
astăzi suntem noi părinții.

Și avem puterea să rupem cercul.
Să nu repetăm ce a durut în noi.
Să punem în loc altceva: blândețe, răbdare, privire caldă, timp scurt, dar bun.

Putem spune altfel:
„Te văd.”
„Sunt cu tine.”
„Mergem împreună.”
„Ai voie să fii mic.”
„Ai locul tău în inima mea, oricât de repede sau încet te miști dimineața.”

Drumul spre grădiniță durează câteva minute.
Dar în cele câteva minute, un copil primește o lecție despre lume.
O lume în care iubirea nu dispare dacă plânge.
O lume în care nu trebuie să se teamă că rămâne singur.
O lume în care este văzut, chiar și atunci când întârzie la geacă, la șireturi, la emoții.

Așa se vindecă un om mic.
Și, poate, tot atunci se vindecă și o parte din noi.