De-a lungul anilor, lucrând cu sute de copii la dicție și discurs public, am observat același lucru: vocea unui copil spune o poveste mai profundă decât literele de pe o pagină.
Cititul în glas nu este doar un exercițiu tehnic este o formă de expunere.

Și expunerea, pentru un copil, poate fi înfricoșătoare.

Un copil nu fuge de litere.
Fuge de emoțiile care se ascund între ele.
Fuge de greșeli, de priviri, de râsete, de comparații, de propriile nesiguranțe.

Iată cele mai frecvente motive pentru care un copil evită să citească cu voce tare:

1. Teama de a greși în fața altora

Copiii nu se tem de text. Se tem de reacții.
Un oftat, un zâmbet sau o corectare bruscă îi poate face să își închidă glasul pentru mult timp.

2. Rușinea față de propria lor voce

Mulți copii nu sunt obișnuiți să se audă cu volum.
Vocea îi emoționează, îi expune, îi vulnerabilizează.

3. Teama de tachinare

Un singur comentariu nepotrivit poate crea un blocaj care persistă luni întregi.

4. Neînțelegerea textului

Dacă nu înțelege sensul cuvintelor, copilul citește mecanic.
Iar mecanicul aduce greșeli. Greșelile aduc rușine. Rușinea aduce refuz.

5. Dificultățile de pronunție

R-ul buclucaș, L-ul moale, Ș-ul șuierat… Copiii știu exact unde se împiedică.
De aceea, evită momentul în care toți îi aud.

6. Experiențe negative anterioare

Uneori, un adult grăbit sau un ton ridicat în momentul nepotrivit poate crea un mecanism de evitare pentru mult timp.

7. Stima de sine scăzută

Copiii care nu cred în ei se feresc de orice moment care îi scoate în față.

Ce putem face noi, adulții?

Să fim blânzi.
Să nu grăbim.
Să nu comparăm.
Să nu ne supărăm când vocea copilului tremură.

Cititul cu voce tare se construiește.
Cu exerciții potrivite, cu dicție, cu joc, cu răbdare și cu multă încurajare.

La Dicție cu Vera Nastasiu, am văzut copii care au venit șoptind și au plecat vorbind cu încredere.
Vocea lor nu are nevoie să fie perfectă.
Are nevoie să fie îmbrățișată.

Cu drag, 

Vera 

Prietena copiilor