Există momente în care cuvintele par gata să zboare, dar corpul nu le lasă. Emoțiile presează, gesturile scapă de sub control, ritmul se accelerează… iar vocea, cea care ar trebui să conducă totul, se pierde.

Adevărul e simplu: pe o scenă, nu trebuie să faci mai mult. Trebuie să faci mai puțin.
Trebuie să renunți la tot ceea ce pune un nod între tine și oameni.

Renunță la foaia ținută strâns în mână.
Îți trădează emoțiile, îți blochează gesturile și taie legătura cu publicul. Așaz-o pe pupitru, respiră, privește oamenii și lasă textul doar ca pe un sprijin, nu ca pe o cârjă.

Renunță la mișcările fără sens.
Legănatul, balansul, plimbatul înainte-înapoi nu sunt semne de naturalețe, ci de neliniște. Stai ancorat, ferm, și folosește spațiul doar atunci când vrei cu adevărat să întărești o idee.

Renunță la privirea în podea.
Niciun mesaj nu ajunge la destinație dacă este trimis spre pământ. Ridică ochii și caută fețele — acolo se naște comunicarea.

Renunță la graba care îți înghite finalurile de propoziții.
Când vorbești prea repede, oamenii nu mai înțeleg, ci aleargă după sens. Încetinește. O pauză poate face mai mult decât un paragraf întreg.

Renunță la umpluturile sonore: „ăăă”, „deci”, „practic”…
Ele nu te ajută să câștigi timp, ci îți erodează credibilitatea. În locul lor, pune o pauză. E mai elegantă și mult mai puternică.

Renunță la ce te încurcă și lasă-ți vocea să facă restul.
Când elimini zgomotul, rămâne mesajul.
Când elimini neîncrederea, rămâne omul.

Iar scena, oricât de mare ar fi, primește mereu cu bunătate pe cineva care vorbește simplu, clar și cu rost.