Nicolae Botgros „Eu sunt acasă în tot spațiul românesc!”

Interviu cu Maestrul Nicolae Botgros, conducătorul legendarei Orchestre de muzică populară „Lăutarii”. 

Cuvântul începe acolo unde muzica înghite tăcerea. Una lângă alta, braț la braț. Când apune una, răsare cealaltă. Însă, niciuna n-ar fi la fel de frumoasă fără expresivitate, tonalitate, ritm, armonie sau inspirație.

Nicolae Botgros a venit la Dictie.md ca să pună nota muzicală pe portativul cuvântului. Muzica, la fel ca limba română are alfabetul ei.

 

Orchestra Lăutarii nu a cântat niciodată playback, noi nu ne putem permite asta. Îmi pare sincer rău pentru că am ajuns zile când un interpret ajunge foarte lesne acolo unde își dorește. Pentru asta ar trebui să muncești mult! Îmi pare rău că mulți dintre cei care cântă și imprimă doar cu clapa au trecere la postul de radio public, ce să mai zicem de cele private. Publicul nu mai discerne între calitate și necalitate și de multe ori este vina lui. În Palatul Național nu se mai opresc concertele de proastă calitate, playbak-ul și interpreții de doi bani. Cu părere de rău, am nunți aici și în România, unde artiștii vin și fac playback cu orchestra „Lăutarii”. E trist pentru mine, față de băieții mei din orchestră că acești interpreți primesc pentru asta două și chiar trei mii de euro, uneori mai mult decât întreaga orchestră. Dar „Lăutarii” muncesc la petreceri live toată noaptea, de la început pâna la finalul evenimentului!

 

Mulți intrepreți se laudă că au cântat 2-3 nunți pe noapte. E o mare diferență să mergi la o nuntă și să cânți la o nuntă. Eu după o nuntă am degetele rupte și asta se vede pe mine. Nu e mare înjosirea, ca să fiu înțeles! Noi așa ne facem munca și eu asta am învățat de la tatăl meu. Acum la nunți se cântă mult mai ușor. Putem să le considerăm un fel de master class – nu reușim să ne facem programul – acum vin interpreți invitati, și nouă ne revine să cântăm doar la primirea oaspeților, masa mare și dezlegatul miresei.

Dacă mă întrebați despre cea mai scumpă petrecere la care am cântat, cred că a fost o nuntă  în România, de „masoni”, unde Gigi Becali era naș. Cred că nu mai văd o asemenea nuntă, poate doar dacă iese Becali de la închisoare (râde). Atunci doar pentru Balada lui Ciprian Porumbescu am primit de la naș 500 de euro. Artiștii au pe scenă o viață frumoasă, însă după culise e foarte grea, înjositoare pe alocuri.

Tot ce am câștigat în viața mea dedic părinților mei, celor care mi-au dat viață și m-au pus pe această cale, și desigur orchestrei Lăutarii. Momentele în care am primit distincțiile de stat ale Republicii Moldova, Ordinul RM oferit de primul președinte Mircea Snegur, și care ia strâns mâna tatălui meu și căruia îi sunt recunoscător, apoi momentul în care Ion Iliescu mi-a înmânat Ordinul Național „Serviciu credincios” în grad de comandor, sau cel mai apropiat dintre ele, momentul în care Președintele României, Traian Băsescu, mi-a oferit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer au fost momente extraordinare din viața mea. Cel din urmă m-a adus până la lacrimi. Am fost alături de oameni mari ai Republicii Moldova, iar clipa cred că nu o voi uita niciodată. Alături de oameni de valoare, precum fostul prim-ministru Mircea Druc, scriitorii Mihai Cimpoi, Nicolae Dajiba, compozitorul Eugen Doga și alții.

Tata m-a învățat să merg pe pământ, să nu fiu aerian sau cu nasul pe sus! Eu încă nu cântam la vioară de mic, eu băteam toba alături de tata și de alți lăutari pe la nunți. Îmi era rușine când tata zicea că eu voi deveni un mare artist. „Cine-s eu, eu doar bat toba…”, gândeam atunci. Nu realizam ce înseamnă „artist”. Ascultam muzica de la Radio București și cântam. Când am fondat orchestra Lăutarii, în noiembrie 1978, după o lună de repetiții, a venit scriitorul Andrei Strâmbeanu, fostul director al Filarmonii Naționale Mihai Murzac și Nicolae Sulac, fuseseră la repetiții și au încremenit auzind orchestra. Pe atunci se știe că nu se permitea a cânta muzică românească, ci doar muzică inventată, compusă de noi.

Andrei Strâmbeanu întâlnindu-se cu Vladimir Curbet ia marturisit: „Volodea, Botgros a făcut o orchestră de tineri care sună de rupe”.  Și Curbet a întrebat: “Ce repertoriu au? Cântă ceva românesc?”.

Atunci Strâmbeanu răspunde: “Da’ în repertoriu ce au, ferească Dumnezeu, el cântă tot ce transmite Europa Liberă”. De atunci au început laudele, aprecierile, pe care nu le pot compara cu nimic.

Cea mai mare președinție este la „Lăutarii”. Cea mai sfântă politică muzicală o ține la ora actuală Orchestra „Lăutarii”. Mulți se străduie să ne copie, dar originalul rămâne original. Am primit propuneri nenumărate de a mă implica în politică, atât în România cât și în Moldova. Și astăzi cineva m-a sunat… Brand-ul meu este acolo și nu cred că-mi face față să mă regăsesc pe liste de partid. Eu îi ajut, cânt cu ei, dar îmi stă bine unde sunt și voi rămâne la cârma orchestrei până când o să mă scoată cu picioarele înainte. Pentru că tot ce are mai sfânt acest popor este muzica populară și orchestra Lăutarii.

Poate sunt și dur, dar muzicanților le place duritatea asta. Dacă nu aș fi așa, nu ar ieși o asemenea muzică, ar ieși exact ceea ce este acum în Guvernul și Parlamentul nostru. Am încercat să fac din orchestra mea politică și avem acum trei partide: Partidul Vioriștilor, Partidul de Acompaniament și Partidul Suflătorilor. I-am rugat o dată să cânte fiecare diferit și-au cântat: unii sârbă, alții horă, ceilalți bătută… a ieșit exact așa cum condusc trei partide.

Nu am avut un model în viață, dar pot spune că l-am apreciat pe Serghei Lunchevici. Eu însă cred că el trebuia să fie dirijor de orchestra simfonică – era un viorist de excepție, însă știa mai mult folclor orășenesc.

La un Consiliu, un artist al orchestrei Lăutarii, marele Serghei Lunchievici a fost întrebat dacă nu-și expune părearea despre orchestră.

Da, pot să spun, afirmă Luncheivici.  „Lăutarii” este cea mai bună orchestră din lume! Dacă eram mai tânăr mă ceream să cânt în orchestra lui Nicolae Botgros”, a spus .

Apropo de Consiliul Artistic: am lucrat și pe vremea când exista acesta, lucrez și acum. Cu democrația aceasta nu mai facem noi Consiliu Artistic acum, deși ar fi mai mult decât necesar. Un Consiliu Artistic ar trebui să fie compus din oameni adevărați, respectați de toți, din experți, de care în țara noastră avem foarte puțini.

E păcat că nu toată lumea cunoaște ce-i aceea doină. În România se crede că dacă nu poți cânta o doină – nu ești interpret de muzică populară. Artiști mari, cu renume de la noi, care nu pot cânta doină mi-au făcut reproșuri – eu vă zic sigur că nu-mi schimb părerea la acest subiect. Am experiența de a lucra cu peste 100 de artiști la un singur spectacol, la nivel de carieră cred că sunt mii de nume cu care am colaborat. Îmi e greu să spun cu cine mi-e mai ușor să lucrez, fiecare artist este o personalitate, fiecare are caracterul său și trebuie să ții cont de fiece detaliu. Este ușor să jignești un om, dar e foarte greu să-i cucerești încrederea.

Un artist poate spune că el cântă doar din zona lui, un instrumentist nu are dreptul. Un violonist dacă nu știe să cânte Balada lui Ciprian Porumbescu, dacă nu știe melodii lăutărești de Pablo Sarasati, Chardas-Monti și Ciocârlia, atunci nu este violonist. Noi cântăm orice: de la vals, tango și până la Mozart sau Bach. Dacă mă credeți, cea mai aproape sufletului meu este zona Banatului. Au niște doine extraordinare, cum nu au alte zone. Noi, moldovenii chiar nu prea avem doine. Mai bine decât ei nu va interpreta doina nimeni, decât un taragotist sau un saxofonist din acea zonă – sunt înnăscute pentru ei. Am cântat toată România, folclor din toate zonele. E complicat, nu ai dreptul să greșești niciodată cu armonia.

Pedeapsa o încep de la mine, de la Corneliu, iar regula este acum una pentru toți! Pentru mine nu sunt diferențe. Întotdeauna, începem repetiția cu discuții, schimb de păreri. Țin mult la fiecare dintre ei și cred că nu a fost sărbătoare religioasă să nu le pun mâna pe cap și să nu-i pup pe toți. Nu eram ce am ajuns dacă nu erau ei. Le educ și colegialitatea, frăția, bunătatea, egalitatea. Certuri pot apărea atunci când sunt întârzieri sau absențe – eu sunt foarte strict în aceasta. Pentru asta ne apreciază românii, pentru faptul că suntem muncitori, harnici și consecvenți. Băieții noștri au toți conservatorul, poți să le pui notele și cu susul în jos că ei tot le vor citi.

Nu cânt niciodată de Paște și de Revelion, în prima zi! A doua zi, da, însă în ziua de Paște nu accept nicio cântare, oricât de mult mi s-ar oferi și lumea știe deja acest lucru. Revelionul iarăși îl dedic familiei. Mă strădui ca mereu, de ziua mea, să fiu acasă, dar nu-mi reușește chiar mereu. M-a prins o dată aniversarea și în Mongolia, pe timpul Uniunii Sovietice. Nu o dată mi-au fotografiat jurnaliștii husa de la vioară. Am în ea trei iconițe și îmi fac semnul crucii la începutul fiecărui concert. Acasă avem un perete plin de icoane: frumoase, dăruite de preoți, de prieteni, una deosebită este de la Nicolae Sulac.

Nu am zis niciodată că Orchestra „Lăutarii” este cea mai bună, au spus-o alții. Dar nu mă eschivez să spun că în Orchestra „Lăutarii” sunt cei mai buni instrumentiști, pe toate domeniile. Mai sunt mulți în Moldova, în toate orchestrele noastre – țambalagiul de forță Cornel Moraru, bracist Andrei Prohnițchi, contrabasistul Andrei Ciuhri, acordeonistul Nicu Ciubotaru, trompetiștii Serghei Cojocaru și Dumitru Hanganu, clarinetiștii Igor Tofan și Radu Daud, naistul Andrei Donțu – grupul de violoniști de excepție. Avem mulți muzicieni buni în RM. Dacă-mi dă cineva mână liberă, fac încă trei sau chiar patru orchestre mâine. Când am făcut orchestra prima dată am alergat toată Moldova după instrumentiști, că nu avem dreptul să angajez din alte orchestre pe cineva. Am făcut recent 19 ani de colaborare cu Echipa TVR-ului, cu Elise Stan, Iuliana Tudor și alții. 19 ani nu sunt atât de puțin, ori acolo nu se fac kitch-uri, acolo se produce calitate, noi am învățat de la ei calitatea aceasta. I-am învățat și noi multe, spre exemplu disciplina și punctualitatea, care la „Lăutarii” sunt lucruri sfinte.

Dacă dau acum estafeta fiului sau nepotului, nu cred că se vor descurca fără mine, e foarte dură competiția. Artistic, sunt sigur că vor face față, dar la nivel de manageriat este foarte greu, la nivel de finanțare este foarte dificil. Cei de la Ministerul Culturii care în ultimul timp nu au creat nici o orchestră, eu fiind în colegiul ministerului aud ca vor să desființeze orchestre, dar ei nu au creat orchestre. E asemeni unui copil. Când ajuns la maturitate, cineva ți-ar zice că nu le mai trebuiești. Pornisem o dată proiectul unei școli de muzică, îl mai am în plan și acum. Dacă mă ajută Dumnezeu să obțin și eu un proiect european, mi-aș dori să o creez aici, la Chișinău. Să rămână „Școala Nicolae Botgros” pentru Cristi – nepotul meu, dar și pentru tot neamul românesc. Toată România ar fi aici, credeți-mă. Mulți tineri care au mai puțin talent și vin la mine după consultații,  sugerând că au voci mai bune decât a lui Sulac, Irina Loghin, Maria Ciobanu, Valentina Cojocaru, sunt dezorientați. Dacă ar fi o școală ar putea fi apreciați și îndrumați pe drumul cel bun.

Eu nu fac diferență între Moldova și România, și nici între public, eu sunt acasă în tot spațiul românesc. Eu trăiesc demult în România. În Moldova mă găsiți lunea, poate și marțea și poate sâmbăta la vreo nuntă. Acum mai des, pentru că stau alături de Cristi mai mult. Dar fac săptămânal peste 1000 de km Chișinău-București. Sufletul meu este aici, în România, la Chișinău. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate: viață, soție, fecior, nepot, succes, flori… dar cel mai mare vis încă nu mi s-a realizat: Vreau să am un concert pe un stadion așa cum e cel de la Barcelona, cu 105 mii de oameni! Sunt sigur că avem mulți fani care vor veni la acest spectacol atunci când o să-l organizez.

Trebuie să înțelegem că folclorul românesc este ceva super deosebit și unic în lume. Toate zonele și subzonele au mai mult de 30 de ritmuri, fiecare cu specificul straielor sale – e cel mai sfânt și mai frumos ce avem ca neam!

Vă mulțumim!

 

2014-05-16T10:52:26+00:00mai 15th, 2014|

Comenteaza